Subiectul saptamanii, subiectul unei vieti

Este vorba despre ea. In sfarsit, e in discutie.

Exista demoni, ingeri, si ea. Ea pe care nu vreau sa o inteleg. Sta in orgoliul unui om sa nu incerce lucruri pe care stie ca nu le poate duce la bun sfarsit.

Astazi imi calc pe orgoliu si incep sa scriu asta. Si nu o sa termin niciodata.

Cu parul ud lipit de umeri, alerga cu pasi mari pe drumul plin de scrum. "Trebuie sa ajung, trebuie!", isi spuse de sute de ori in timp ce simtea ca o parasesc puterile.
Deja uitase cat trecuse de la ultima injectie anti-radioactiva care-i fu administrata, insa asta nu mai era atat de important pentru ea acum. Nici faptul ca se simtea din ce in ce mai rau. I se derula in minte filmul ultimelor 2 zile, parandu-i-se ca trecuse o vesnicie de cand incepuse Atacul. Doar adrenalina o impiedicase sa lesine cand il vazuse pe sotul sau luat cu forta de catre Garzile orasului si dus la interogatoriu (asa cum aflase mai tarziu). "El ii avertizase de atatea ori... acum e prea tarziu" isi mai spuse cu amaraciune in timp ce se opri sa-si traga putin rasuflarea. Realiza acum ca nu o sa-l mai sarute vreodata. II placea sarutul lui. Alunga repede aceste ganduri pentru ca se apropia o haita de caini mutanti si nu avea prea mult timp pentru a-si activa campul de camuflaj energetic personal. Acesti caini erau niste produse ale unui experiment care avusese ca scop initial testarea pe vietuitoare a unui compus anti-radioactiv in eventualitatea unei posibile contaminari. Experimentul esuase, si multe animale suferisera de mutatii ireversibile. "Acum trebuiau sa apara si blestematiile astea, slava domnului ca nu e nimic consumabil prin preajma", isi zise. Stia ca va trebui sa astepte nemiscata pana vor fi plecat, sau risca sa fie sfasiata de acele bestii infometate. Era cunoscut faptul ca acesti caini nu isi omoara victimele de la inceput si de obicei mai intai acestea trebuiau sa asiste la grotescul spectacol de a-si vedea devorate propriile maruntaie. Ea privea insa la peisajul sumbru post-apocaliptic ce ii aducea in suflet si mai mult senzatia de moarte, de pierzare, si simti prima data ca nu mai apartine acestei lumi. Nici nu apucase pana acum sa vada privelistea, nu si-ar fi inchipuit ca dealurile unde lua picnicul cu familia acum 2 zile o sa ajunga depozite de deseuri radioactive. Insa acum familia, picnicul, sperantele ei, visele lor, toate ii pareau dintr-o alta viata. Dintr-o alta lume. "Poate ar fi bine sa ma odihnesc putin sub protectia camuflajului pana pleaca hidoseniile astea", se gandi si se intinse acolo unde era, in ploaie. Muschii i se relaxau pentru prima data in 12 ore. Adormi instantaneu.
Asfintitul o gasi acolo, ghemuita in mijlocul a ceea ce fusese cu cateva ore in urma o locuinta. Se trezi buimaca. Cu parere de rau isi aminti unde e si cum ajunse acolo si isi musca acum cu ciuda buzele pentru ca dormise atat. Cainii plecasera, insa se apropia noaptea si ninsoarea. Folosi si ultima injectie anti-radiatii pe care o avusese asupra ei de mai multi ani - fiecare cetatean era obligat sa poarte una - insa nu crezuse ca o s-o foloseasca vreodata. Chiar daca dormise, se simtea sfarsita si sleita de orice bruma de putere. Dar exista inca speranta pentru umanitate, si acum ea era acea speranta. Asta nu o facea sa se simta mai altfel, nici macar cu putin. Nu putea percepe exact ce se va intampla in cazul in care nu va ajunge la destinatie cu pretioasa informatie pe care o transporta, insa nu ii pasa. Nu ii pasa de umanitate, voia doar sa mai castige ultima batalie pe care o mai avea de dat cu corpul ei. "Mai sunt exact 12 kilometri", isi spuse. Ofta adanc, "nu trebuia sa adorm,probabil ca nu o sa reusesc sa ajung in timp, sau deloc, daca ma prinde noaptea", isi sopti cu dezamagire. Ploaia se oprise de mult. Isi dezactiva camuflajul caruia oricum aproape i se terminase sursa de energie, si incerca sa se pregateasca psihic pentru cursa finala cu ea insasi. "Nu sunt o eroina" isi repeta obsesiv. Nici nu mai stia cat fugise sau cat merse pana acum. Cert e ca mai erau 12 kilometri. Trebuia sa fuga din nou, mai erau 2 ore pana la caderea noptii. "Nu sunt o eroina, probabil ca nu o sa ajung. Daca dau peste alti caini? Daca dau peste anarhisti? of..." isi mai spuse insa ii revenira in minte spusele tatalui ei, de ieri fostul conducator al fostului oras in care traise toata viata ei. "Exista demoni, exista ingeri, si existi tu", ii spusese acesta. Si porni din nou la fuga. O fuga cu pasi mari, plini de speranta. Fuga vietii ei, in cadenta respiratiei primei eroine a Rezistentei.